Istoric RPL – Recensamantul Populatiei si Locuintelor

LISTA RECENSĂMINTELOR POPULAȚIEI DIN ROMÂNIA

I. Recensământul din 1859-1860

II. Recensământul general al populaţiei României din 1899

III. Recensământul general al populaţiei din 1912

IV. Recensământul general al populaţiei din 1930

V. Recensământul general al populaţiei din 1941

VI. Recensământul agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948

VII. Recensământul populaţiei din februarie 1956

VIII. Recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 1966

IX. Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din ianuarie 1977

X. Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 1992

XI. Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 2002

XII. Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 2011

Pentru informaţii mai detaliate puteţi consulta documentul Recensamintele in arhiva bibliotecii INS.

RECENSĂMINTELE OFICIALE ALE POPULAȚIEI ÎN PERIOADA 1859-1990

La 12 iulie 1859, Alexandru Ioan Cuza semnează Ordonanţa domnească nr. 276 de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, marcând crearea statisticii oficiale din România.

La acea dată, la Bucuresti exista Serviciului Statistic Central din Ţara Românească condus de Dionisie Pop Marţian, iar la Iasi, Direcția de Statistică a Moldovei condusă de Ion Ionescu de la Brad.

În acelaşi an, demarează şi Recensământul populaţiei din 1859-1860, prima investigaţie de acest fel care a urmărit atât aspecte demografice, cât şi economico-sociale, simultan, în cele două provincii unite.

În 1862, Dionisie Pop Marţian devine director al instituţiei recent unificate, Oficiul Statistic pentru Principatele Unite, cu sediul la Bucureşti, capitala României.

Metodologia de lucru şi indicatorii înregistraţi au diferit de la o provincie la alta, Dionisie Pop Marţian, la Bucureşti, şi Ion Ionescu de la Brad, la Iaşi, având puncte de vedere diferite privind modul de abordare a acţiunii. Dar, dincolo de chestiunile tehnice, şi unul, şi celălalt aveau aceeaşi viziune privind principiile şi obiectivele statisticii, locul ei în sistemul instituţiilor publice şi misiunea sa în slujba programului social într-o Românie în care, pentru prima oară după secole de aşteptare, apăruseră condiţiile dezvoltării unitare şi dinamice, ca premiză de prosperitate pentru toţi cetăţenii ţării unite.

În această vastă activitate, cei doi pionieri ai statisticii oficiale româneşti s-au completat, orizontul mai larg şi experienţa europeană caracteristică formaţiei ştiinţifice a lui Dionisie Pop Marţian întregindu-se fericit cu buna cunoaştere pe teren a realităţilor ţării, proprie lui Ion Ionescu de la Brad.

Aşa se face că, fără a fi căzut de acord în mod declarat asupra modului de desfăşurare a recensământului, acesta a urmat un program de observare asemănător în cele două principate.

Rezultatul a fost că, deşi desfăşurat în condiţii dificile prin precaritatea mijloacelor financiare şi puţinătatea recenzorilor pregătiţi ca atare („cei 500 de inteligenţi” cum inspirat i-a numit Dionisie Pop Marţian), lucrările recensământului se vor încheia cu succes, rezultatele fiind prezentate la 25 iunie 1860, pentru Muntenia, şi în vara lui 1861, pentru Moldova. Ele au oferit guvernului domnitorului Alexandru Ioan Cuza importante informaţii privind populaţia, după sex, stare civilă, vârstă şi infirmităţi, după naţionalitate şi cult religios, pe categorii sociale şi medii, după profesii ş.a.m.d, într-o dispunere pe judeţe, ocoale şi oraşe.

Remarcabil de amintit că, dacă la Bucureşti, Recensiunea a fost prezentată Ministerului Treburilor Dinlăuntru de către cel care condusese desfăşurarea recensământului, Dionisie Pop Marţian, la Iaşi această misiune va reveni noului şef al Direcţiunii statistice, nimeni altul decât Costache Negruzzi, una dintre cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti a veacului al XIX-lea.

Confirmând valoarea ştiinţifică şi, mai ales, la utilitatea practică evidentă a acţiunii de recenzare din 1859-1860, în ciuda inerentelor sale limite şi imperfecţiuni, Mihail Kogălniceanu va iniţia, în 1880, un proiect pentru realizarea unui nou recensământ.

Etape ale devenirii

Recensământul din 1880 nu s-a putut organiza, dar, începând cu 1884, vor avea loc, la fiecare cinci ani, recensăminte fiscale, cel din 1899 fiind transformat de Leonida Colescu – o altă figură luminoasă a statisticii oficiale româneşti – în recensământ de populaţie.

Remarcabil prin volumul şi calitatea datelor colectate şi prelucrate, acest recensământ, ale cărui rezultate finale vor fi publicate în 1905, răspunde viziunii lui Leonida Colescu despre locul şi rolul cercetărilor demografice în proiectarea politicilor de guvernare a unei ţări: „Această lucrare este necesară şi folositoare pentru că o cunoştiinţă exactă a numărului populaţiei înlesneşte oricărui guvern sarcina care îi este încredinţată de a se îngriji de îmbunătăţirea mijloacelor ei de trai”.

Direcţiunea Statisticii Generale condusă de Leonida Colescu realizează recensământul populaţiei din 1912 pornind de la patru principii de organizare: (1) efectuarea pe baza unei legi speciale; (2) dispunerea de resurse pentru stimularea unui corp de recenzori şi controlori statistici; (3) obligativitatea răspunsurilor şi (4) independenţa faţă de orice operaţiuni de înregistrare cu caracter fiscal, cerinţe conforme cu practica statistică internaţională a timpului, valabile şi astăzi.

Este de remarcat faptul că, deşi s-a desfăşurat în condiţii generale dificile, pe fondul celor două războaie balcanice în care fusese antrenată şi România, recensământul din 1912 a fost finalizat integral, furnizând o bază solidă de date privitoare la numărul populaţiei, calitatea şi resursele acesteia, informaţii deosebit de preţioase în contextul în care la orizont se profila spectrul primei mari conflagraţii mondiale ce nu putea şi nu avea cum să ocolească România. În acest cadru, recensământul din 1912 avea să devină o formă a participării statisticii oficiale româneşti la susţinerea, cu mijloacele proprii acestei ştiinţe, a efortului în războiul de întregire a neamului.

De asemenea, cuprinderea în cadrul recensământului populaţiei din 1912 şi a unei cercetări statistice asupra clădirilor şi locuinţelor a condus la realizarea unei imagini mult mai cuprinzătoare a realităţilor ţării, ceea ce constituia, la acea dată, una dintre primele provocări de acest gen, chiar la nivel internaţional.

Este de semnalat şi că, în completarea publicării datelor finale ale acestui recensământ, Leonida Colescu s-a preocupat de editarea unei bogate serii de lucrări complementare, în măsură, pe de o parte, să ofere celor interesaţi informaţii solide pentru sectoare punctuale de activitate, iar pe de alta, să dea imaginea reală a dimensiunilor şi preocupărilor statisticii publice din ţara noastră.

În acei ani s-au făcut progrese importante nu numai în domeniul demografiei, ci şi al cercetărilor în toate ramurile statisticii naţionale, care ajung, într-un răstimp relativ scurt, la un grad de coerenţă şi compatibilitate a indicatorilor proprii celor mai dezvoltate statistici europene ale timpului.

Evoluția statisticii românești după marea unire 1918-1945

La 12 ani de la Marea Unire se realizează Recensământul din 1930, primul efectuat în România reîntregită, apreciat drept unul dintre cele mai moderne efectuate în acei ani în lume, „realizare ştiinţifică excepţională”, „operă de stil mare, realizată obiectiv şi fără cusur”, cum era caracterizat în presa europeană a vremii. El aduce, de altfel, o premieră absolută pentru statistica din Europa, prin înregistrarea concomitentă a apartenenţei etnice, a limbii materne şi a religiei.

Recensământul din 1930 s-a constituit într-un reper profesional incontestabil al statisticii noastre moderne pentru că a beneficiat de aportul celor mai buni specialişti de care dispunea România în domeniile angajate într-o investigaţie de asemenea amploare şi importanţă – statisticieni, sociologi, jurişti, matematicieni etc. Aceştia s-au implicat nu doar cu toată ştiinţa, ci şi cu toată dăruirea lor în derularea continuă şi, mai ales, în interpretarea datelor şi informaţiilor rezultate.

Evoluția statisticii românești după marea unire 1918-1945

Virgil Madgearu, o altă figură intrată în legenda cercetării economice şi a statisticii româneşti, valorificând informaţii culese cu ocazia recensământului din 1930, dar şi alte date rezultate din statistica curentă, iniţiază în 1932, sub genericul „Conjunctura economiei româneşti”, o serie de analize în care subliniază importanţa abordării, în acelaşi context, a problemelor demografice şi a celor privind dezvoltarea economică, dat fiind „relaţia strânsă care există între factorul uman şi desfăşurarea vieţii economice”.

Republicând, în 1936, studiile sale de conjunctură, Virgil Madgearu subliniază, în prefaţa primului volum, că meritul de a fi abordat în mod conex problematica resurselor umane şi a celor economice „revine în întregime Institutului Central de Statistică”.

Acestei idei îi este subsumată şi preocuparea statornică, dintre cele mai meritorii în statistica oficială românească, pentru „retipărirea unor documente de mare preţ pentru statistică, care astăzi nu mai există în circulaţie şi care au o importanţă deosebită în documentarea statistică a neamului românesc” aşa cum scria, în 1944, dr. Sabin Manuilă în prefaţa unei asemenea lucrări, „Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României de la 1899” a dr. Leonida Colescu, una dintre figurile emblatice ale statisticii noastre la începutul secolului al XX-lea.

Prezentând noua ediţie a studiului peste care se aşternuseră 45 de ani şi elogiind meritele ilustrului înaintaş, dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică din anii ‘40, reiterează câteva observaţii valabile încă şi astăzi. Ele sunt de natură să pună în lumină atât valoarea şcolii româneşti de statistică, solidele sale tradiţii ştiinţifice, cât şi încrederea de care aceasta s-a bucurat din partea populaţiei.

Astfel, metoda de înregistrare folosită de statistica demografică românească fusese atât de bună, încât şi după patru decenii datele recensământului din 1899 erau cele mai exacte existente pentru respectivul domeniu din România.

Apoi, recensămintele de populaţie sunt importante, afirmă acelaşi statistician, nu numai pentru a cunoaşte structura demografică şi socială a momentului, ci, mai ales, pentru a vedea tendinţa de evoluţie socială şi viteza de dezvoltare a unei societăţi.

O probă a capacităţii de investigare economico-socială de care dispunea statistica românească este realizarea, în anul 1941, a Recensământului General al României.

Este remarcabil curajul cu care s-a întreprins această acţiune ce, prin amploarea sa, implica alocarea unor importante resurse financiare şi umane, efort greu de susţinut în condiţiile războiului în care ţara noastră tocmai se angajase.

Statul a găsit însă necesar să facă acest efort, convins că statistica românească poate răspunde, chiar şi în acele timpuri dificile, pe măsura competenţei dovedite până atunci.

Răspunsul a confirmat aşteptările, prin modul în care Institutul Central de Statistică a organizat, desfăşurat şi finalizat recensământul, punând la dispoziţia autorităţilor date fiabile atât în ceea ce priveşte starea demografică a ţării (de importanţă deosebită pentru asigurarea fluxului de mobilizări pentru front), cât şi privind capacitatea economiei – mai ales a industriei de război şi a agriculturii – de a susţine o campanie militară fără precedent.

Rezultatele obţinute prin recensământ au depăşit, fără îndoială, cu mult sfera de interes legată de participarea României la conflagraţia mondială, cu atât mai mult cu cât, cuprinzând şi agricultura, Recensământul General din 1941 a reprezentat, totodată, şi primul recensământ agricol cu adevărat sistematic efectuat în România.

Perioada 1945-1990

După 1945, în condiţiile în care în România se producea o brutală schimbare politică, cu repercusiuni dramatice asupra întregului sistem economico-social, care au afectat toate instituţiile statului, statistica românească a cunoscut o lungă perioadă în care, în ciuda presiunilor de tot felul, a căutat să-şi păstreze credibilitatea câştigată, să-şi conserve şi să-şi respecte principiile de lucru, asigurând, pe cât s-a putut, continuitatea seriilor de date faţă de perioadele anterioare.

În acest context, au fost efectuate 4 recensăminte generale ale populaţiei:

Recensământul populaţiei din ianuarie 1948 – primul recensământ efectuat în condiţiile noului sistem politic, care a înregistrat populaţia ţării la structura teritorială după cel de al doilea război mondial. Unitatea de observare a fost „gospodăria”.
Recensământul populaţiei din februarie 1956 – a avut ca unitate de observare „familia”. Rezultatele lui au fost publicate în intervalul 1959-1961, în 4 volume cu aproximativ 4300 pagini.
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 1966 – organizat asemănător celui din 1956.
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din anul 1977 – a cuprins o gamă mai largă de indicatori. Programul recensământului şi sistemul de prelucrare adoptat au fost dintre cele mai moderne.

PRIMELE CERCETĂRI DEMOGRAFICE

Primele activităţi de numărare a populaţiei pe teritoriul României de astăzi

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au făcut observaţii şi estimări care i-au ajutat să îşi organizeze viaţa.

Pe teritoriul ţării noastre există o îndelungă şi bogată tradiţie în domeniul evidenţei şi statisticii. Primele înregistrări de interes statistic realizate, sub diferite forme, pe teritoriul Daciei datează de peste două milenii, referindu-se la numărul locuitorilor, suprafeţe, producţia principalelor culturi, numărul animalelor domestice şi alte bunuri materiale.

Mărturii referitoare la astfel de înregistrări au fost menţionate încă din secolele V-IV A.H. în operele lui Herodot, Strabon, Xenofon şi ale altor istorici şi filozofi ai lumii antice.

Este limpede că Decebal n-ar fi putut rezista atât de îndelung atacurilor celei mai organizate forţe militare a antichităţii – Imperiul Roman – fără să-şi fi cunoscut, cu procedeele timpului său, mărimea şi calitatea resurselor umane şi materiale de care putea dispune.

Că asemenea acţiuni de „recenzare” a populaţiei nu erau străine dacilor, o demonstrază relativa uşurinţă cu care, imediat după cucerirea Daciei, romanii au putut efectua, din ordinul împăratului Traian, acel census provinciae, desfăşurat, cel mai probabil, în anul 107, pentru stabilirea celor 3 capitaţii: „humanae, terrene et animalium” (oameni, terenuri şi animale).

Această formă sui-generis de recensământ al locuitorilor şi bunurilor avea să se permanentizeze, de altfel, şi în noua provincie imperială, la intervale de cinci ani (ulterior la 15 ani), sens în care, la Sarmizegetusa şi Apullum au şi fost constituite două tabularium, veritabile „oficii statistice” centrale, către care convergeau sistematic toate datele referitoare la numărul populaţiei şi statutul social al acesteia – sclavi sau liberţi – la modul de folosire a pământului, numărul animalelor, evidenţa resurselor minerale – în special aurifere, activităţile de comerţ etc.

Documentele păstrate până în zilele noastre se referă la organizarea şi efectuarea Recensământului din anul 297 în timpul împăratului roman Diocleţian (284-305).

O reţea de corespondenţi, situaţi în toate centrele mai importante ale provinciei şi la frontiere – atunci, ca şi acum, actualul teritoriu al României având statutul unei graniţe estice a Europei – asigura fluenţa informaţiilor care, prelucrate de un personal specializat (calculatores liberarii ad instrumentis consulatibus), sub conducerea unor princeps tabulari, ajungeau în cele din urmă la Roma, capitala imperiului.

Acest sistem statistic centralizat şi performant a asigurat Romei, timp de secole, capacitatea de a stăpâni şi exploata un spaţiu imens, în folosul propriu, dar şi în cel al populaţiei teritoriilor cucerite, prin impunerea unei administraţii bazate pe rigoare şi coerenţa ierarhiilor şi sistemului.

Acest mod de organizare răspundea unor cerinţe independente de statutul stăpânitorului. O dovedeşte faptul că sistemul a continuat să funcţioneze şi după retragerea romanilor din Dacia, pe toată perioada de formare a poporului român şi a configurării primelor formaţiuni statale româneşti.

Evul Mediu

Fără a fi, desigur, comparabile, prin calitatea şi diversitatea informaţiilor culese, cu complexele cercetări statistice de astăzi, investigaţiile cu caracter demografic şi economic efectuate fără întrerupere în ţara noastră începând cu Evul Mediu timpuriu au asigurat continuitatea unui proces de cunoaştere, de o inestimabilă importanţă, în primul rând pentru cei care se ocupă cu studierea istoriei poporului şi a statului român. Aceste referiri istorice, puţine câte sunt, cuprind aproape exclusiv, mai ales pentru perioada secolelor XI-XIV, referiri statistice la numărul de iobagi, dijme, terenuri mănăstireşti etc. Ele dau imaginea continuităţii poporului român pe teritoriile sale străvechi şi permit, totodată, urmărirea evoluţiei structurilor social-administrative în statele româneşti.

Ceva mai târziu, în perioada de înflorire a feudalismului, când Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sunt deja entităţi statale bine definite, preocupările autorităţilor, în primul rând ale domnitorilor şi principilor, pentru cunoaşterea resurselor ţării, a numărului şi stării supuşilor lor, conduc la consolidarea unui sistem de înregistrare cu caracter permanent şi sistematic, din ce în ce mai diversificat şi mai cuprinzător.

Urbariile, catastifele, listele de dijme, tabelele episcopale sunt tot atâtea forme, generalizate începând cu secolul al XV-lea, prin care se ţine evidenţa populaţiei şi a bunurilor acesteia, ca bază pentru asigurarea unui sistem de recrutare a oamenilor necesari oastei ţării, pe de o parte, şi perceperii de biruri şi dări de tot felul, care să umple vistieriile domneşti şi sipetele boierilor, pe de altă parte.

În lipsa unor persoane specializate, sarcina întocmirii acestor lucrări cade pe umerii unor slujitori ştiutori de carte, anume desemnaţi, sau a preoţilor, dar sunt şi situaţii în care, neîncrezător în corectitudinea supuşilor săi, domnitorul însuşi ia asupra sa realizarea unor asemenea înregistrări. Aşa procedează de pildă, Petre Şchiopul, care întocmeşte în 1591, cu propria mână, „Catastihul de cisle de ţărani de la toate ţinuturi şi curteni şi vătaji şi neameşi şi popi”.

Următoarele două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, marchează o substanţială diversificare a cercetărilor cu caracter statistic, catagrafiile, în Muntenia şi Moldova, şi conscripţiile, în Transilvania şi Banat, devenind din ce în ce mai bogate în date privind numărul populaţiei şi, mai ales, starea materială a acesteia.

Foarte preocupat de a cunoaşte capacitatea de contribuabili la vistieria domnească, domnitorul Nicolae Mavrocardat, aflat, pe rând, când în scaunul Munteniei, când în scaunul Moldovei, a dispus numărători succesive ale populaţiei din fiecare principat, precum se consemnează în „Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până în anul 1774”, atribuită stolnicului Mihai Cantacuzino.

O amplă catagrafie a celor două ţări româneşti s-a făcut în timpul războiului ruso-turc (1769-1774). Documentele originale ale catagrafiei redactate în limba română, însoţite de o sinteză centralizatoare în limba rusă, se află în arhivele din Moscova şi relevă culegerea unei arii largi de informaţii despre capii familiilor, biserici, numărul caselor, numărul de boi, numărul de cai, numărul pogoanelor cultivate cu viţă de vie etc.

Importanţă deosebită (prin cvasi-universalitatea informaţiilor culese, ceea ce le apropie de caracteristicile unui recensământ modern) au conscripţia realizată în 1785-1786 din dispoziţia împăratului Iosif al II-lea, în Transilvania istorică, Banat, Crişana şi Maramureş şi, mai ales, catagrafia Moldovei din 1803, cunoscută şi sub denumirea de Cronica liuzilor.

Referirile, în aceasta din urmă, privesc date economice şi sociale grupate pe sate, târguri, oraşe, ocoale şi judeţe, clase sociale, nivel de fiscalitate etc., confirmând faptul că schimbările produse într-o lume în care feudalismul făcea loc germenilor societăţii capitaliste impuneau un alt grad de aprofundare a informaţiilor, mai ales în ceea ce priveşte resursele de dezvoltare a noilor structuri economice.

Mărturii interesante găsim în documentele reunite de Nicoale Iorga în „Codicele Hurmuzachi”, bine-cunoscute în mediile cercetării istorice, dar încă prea puţin exploatate în ceea ce priveşte aportul lor la cunoaşterea dezvoltării economice a ţărilor româneşti şi, implicit, la nivelul atins de statistica românească din perioada dintre domnia lui Constantin Brâncoveanu şi cea a fanarioţilor.

Un salt important pentru statistica românească avea să se producă după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, prin instituirea în Ţara Românească şi Moldova a Regulamentelor Organice, care au permis efectuarea unor catagrafii esenţiale pentru cunoaşterea realităţiilor epocii. Despre ele se cunoaşte nu numai rezultatul înregistrărilor, ci şi întreaga metodologie care a stat la baza investigaţiei.

Se ştie, astfel, că organul de înregistrare era proprietarul de moşie, asistat de preotul satului şi de şase locuitori plătitori de bir, organizarea şi controlul asupra catagrafiei revenind Departamentului Treburilor Dinlăuntru, Ministerul de Interne de mai târziu. Toate actele se întocmeau în dublu exemplar, unul pentru departament, altul pentru cârmuitorul de judeţ care, împreună cu deputatul de judeţ şi un boier care nu poseda terenuri în acel judeţ,alcătuiau comisia judeţeană.

Instrucţiunile prevedeau înregistrarea separată a diferitelor categorii de populaţie, fie în funcţie de starea civilă, vârstă, sănătate (bătrânii, văduvele şi infirmii se înregistrau aparte), fie în funcţie de profesiune şi stare socială (ţărani, boieri, negustori, meseriaşi etc.).

Divanul Ţării Româneşti a multiplicat în 3600 de exemplare o înştiinţare care urma să fie afişată în fiecare localitate din ţară pentru aducerea a cunoştinţă a rosturilor şi sarcinilor comisiilor judeţene, a îndatoririlor proprietarilor de pământ şi a obligativităţii înscrierii populaţiei pe liste. De asemenea, înştiinţarea urma să fie făcută publică prin „gazete”, iar mitropolitului i se adresase rugămintea ca preoţii să se implice în a explica enoriaşilor rosturile catagrafiei. Cât priveşte datele culese, acestea urmau să fie incluse în formularele tipărite în 10.000 de exemplare, o cantitate apreciabilă pentru posibilităţile imprimeriilor epocii.

Un alt moment important în istoria statisticii româneşti îl constituie Recensământul populaţiei din 1838, care este şi primul recensământ demografic autentic din România, cuprinzând totalitatea locuitorilor Ţării Româneşti, indiferent de vârstă, sex, stare socială etc. şi întrunind majoritatea cerinţelor impuse unei astfel de investigaţii (universalitate, înregistrare prin dialog nemijlocit cu subiectul, caracterul individual al înregistrării, iniţierea şi efectuarea acţiunii de către autoritatea de stat).

Prin acest recensământ s-au realizat: cunoaşterea numărului total al populaţiei Ţării Româneşti grupate pe unităţi administrative, cu toate caracteristicile de sex, vârstă, stare civilă, naţionalitate, profesie etc.; cunoaşterea stadiului de dezvoltare a agriculturii; cunoşterea construcţiilor, fără deosebire de destinaţie; determinarea suprafeţei moşiilor şi delimitarea lor teritorială; obţinerea unor date generale despre fiecare sat; cunoaşterea căilor de comunicaţie şi a resurselor naturale etc.

Rezultatele recensământului din 1838, a căror centralizare s-a încheiat la sfârşitul lunii mai 1840, au fost publicate doi ani mai târziu, în „Almanahul Statului” (parţial), şi în „Analele Parlamentare ale României” pe anul 1842, în care este tipărit şi raportul final al lui Mihai Ghica.

Este bine de ştiut că Recensământul din 1838 nu reprezintă o activitate singulară. Concomitent cu derularea unor asemenea investigaţii statistice de anvergură, prima jumătate a secolului al XIX-lea este marcată şi de consolidarea unor activităţi statistice curente.

De pildă, în domeniul mişcării naturale a populaţiei, în 1829, se instituţionalizează actele de stare civilă, prin înfiinţarea unor condici speciale pentru înregistrarea tuturor nou-născuţilor şi decedaţilor, activitatea de înregistrare fiind desfăşurată, într-o primă etapă, de funcţionari ai statului din cadrul Departamentului Treburilor Dinlăuntru, cu sprijinul organelor bisericeşti.

De asemenea, se diversifică înregistrările de statistică agricolă, numeroasele condici boiereşti şi mănăstireşti păstrate permiţând reconstituirea cu suficientă exactitate a peisajului rural al epocii, cu referire la numărul satelor, al clădirilor, suprafeţelor cultivate şi modul de exploatare al acestora, producţia agricolă, numărul de animale etc.

Şi în zona urbană, mai puţin dezvoltată, dar ale cărei tendinţe de creştere erau evidente, înregistrările statistice câştigă teren.

De pildă, o catagrafie efectuată în 1811 de agia oraşului Bucureşti constată existenţa a 59 de îndeletniciri meşteşugăreşti şi negustoreşti, practicate în Capitală de 2961 de persoane care, grupate pe patru categorii de avere, erau obligate la plata unor impozite proporţionale cu veniturile realizate.

În acelaşi timp, în perioada 1828-1829, în Moldova, se realizează o serie de înregistrări privind drumurile şi podurile existente, numărul de mori şi regimul de funcţionare al acestora, numărul de vite, pe categorii de folosire a acestora, pentru munci agricole sau pentru hrană, etc.

Există preocupări şi pentru statistica sănătăţii, întocmindu-se evidenţe privind bolnavii şi decedaţii, funcţionarea regimului de carantină în porturile dunărene, precum şi numărul personalului sanitar, al spiţeriilor, drogheriilor, medicamentelor etc.

PDF – „Istoria României prin prisma recensămintelor populației și locuințelor – de la începuturi până în zilele noastre„.

Echipa de cercetare: